În noaptea asta, timpul s-a făcut cărare,
Și m-am întors acasă, în vis, la Cerbureni,
Acolo unde liniștea are glas de vietăți,
Iar iarba cântă-n limba celor vechi.
Dar sub zăpada visului de-acum,
Mai arde încă soba din decembrie-ul de-atunci.
Era în optzeci și nouă. O lume de piatră și ger.
La Giurgiu, tinerețea-mi era un stagiu tăcut,
Strânsă în chinga unei hărți străine,
Departe de prunci, de cămin, de ai mei.
Căutam Europa prin ziduri de liniște,
Visând că, într-o zi, un cer se va deschide.
Îmi amintesc și-acum privirea rece
A celui ce-mi refuza dreptul de-a fi tată,
Acolo, în biroul de partid, sub falduri moarte.
Am plecat cu pumnii strânși și inima de gheață,
Lăsând pe holuri un blestem ca o pecete:
„Să se aleagă praful!” – am strigat spre soartă,
Și cerul, în acea zi, chiar a început să ardă.
N-am vrut răzbunări când zidul s-a surpat,
Ci am ales să clădesc cu mâinile curate,
Lăsând politica celor fără chin,
Căutând sub cer un suflet mai senin.
Căci cine a învățat sub dictatură carte
Știe că libertatea are gust de trudă și onestitate.
Azi, la 36 de ani distanță,
Nu port ură în piept, ci doar o rugăciune:
Voi, tineri care treceți prin porțile deschise,
Prețuiți familia ca pe cel mai sfânt altar.
Eu m-am întors în vis, acasă, la Cerbureni,
Să-nvăț că din cenușa unui „praf și pulbere”
Rămâne doar iubirea… și rădăcina care nu moare niciodată.
