Prin arhiva de pe Facebook, timpul iarăși l-am răsfoit,
Și-o poză de treisprezece ani, în cale mi-a ieșit.
Era în două mii treisprezece, o zi de mai cu soare,
La Lucieni, cu oameni dragi, în zi de sărbătoare.
Eram atunci cu un primar, un om de omenie,
Gheorghe Mocănescu — chip drag din primărie,
Și-alături de noi, oficial, în poze și-n cuvânt,
Era și șeful de județ, prin lege și avânt.
Dar gândul fuge mai departe, spre ani de umbră grea,
Când 1 Mai nu era vesel, cum astăzi am vrea.
Era un timp al odelor, cu ritm de la Phenian,
Când propaganda ne dicta destinul an de an.
Sub ochiul dictaturii reci, pe marile bulevarde,
Defilam forțat sub soare, printre lozinci deșarte.
„Șoimi” și „pionieri” de stat, în rânduri așezați,
Aduceau laude regimului, de frică adunați.
Dar vremurile s-au schimbat, istoria s-a întors,
Și spiritul de libertate din noi l-am scos la mers.
Din ’90, această zi e-a noastră, pe deplin,
La iarbă verde,-n libertate, sub cerul cel senin.
Rămâne poza martor tăcut, din arhiva personală,
Că democrația-i vie și nu e doar o școală.
Să prețuim ce am clădit, cu bune și cu rele,
Și să păstrăm istoria, sub raze de mărgele.
Vă doresc un 1 Mai cu liniște și dor,
Să ne bucurăm de viață, cu sufletul ușor!
