În anul ăsta, ’26, când lumea parcă-i în derivă,
Și tot ce-i sfânt și e curat devine-o simplă arhivă,
Îți vine-a plânge și-a striga, văzând cum totul piere,
Cum adevărul e strivit de noua „eră” de tăcere.
Dar noi, la margini de Muntenia, cu inima curată,
Păstrăm onoarea scrisului, ca-n vremea de altădată.
Sunt douăzeci și patru de ani de luptă și de trudă,
Cu penița ascuțită bine, chiar dacă n-or să audă.
Se vrea distrugerea la tot ce-am strâns în tezaur,
Să aruncăm la coș deșert tot ce-a fost scris cu aur?
Să ne-ntoarcem la corăbii, la-nceputuri oarbe, mute?
Când mintea vrea să uite tot ce-a fost prin veac trecute?
Cât de curați mai trebuie să fim în astă lume?
Cât de-ngrijiți la suflet, sub al Gazetei nume?
Vom sta de veghe, mândri, cu cuvântul drept, la poartă,
Căci ziarul nu e moarte, e a noastră vie soartă!
