În dimineața de Bobotează a anului 2026, m-am trezit purtând încă ecoul unui dialog oniric. Sub cerul plumburiu al unei zile sfinte, dar aspre, visul mi-a scos în cale două prezențe feminine și două chei ce promiteau drumuri necunoscute. Între ele, s-a născut întrebarea care ne bântuie pe toți în pragul destinului: ce va fi peste zece ani? Aceste versuri sunt răspunsul nerostit, șoptit în penumbra dintre somn și veghe.
De Bobotează, ceru-i greu și plânge,
Cu stropi de gheață pe fereastra mată,
În visul meu, o lume se răsfrânge,
Din două fețe, într-o discuție purtată.
Stăteam la masă cu două femei,
Figuri tăcute, umbre din mister,
Iar între noi, scântei de la două chei,
Păreau porunci venite de prin cer.
Cu una-n taină gura-mi s-a deschis:
„Ce va mai fi când anii s-or tot trece?”
Zece la rând, ca frunza-ntr-un cuprins,
În viitorul neștiut și rece.
„Nu știu ce-oi face”, am răspuns șoptit,
Privind spre chei ca spre un nou prag,
Când timpul pare-un ghem nesfârșit,
Iar marea vieții n-are niciun steag.
Afară-i ger și vremea e urâtă,
Ianuarie ne-ngheață-n rugăciuni,
Dar viziunea-n suflet e bătută:
Sunt zece ani de taine și minuni.
