Îmi place să spun de fiecare dată că 24 ianuarie 1859 este data tipăririi certificatului de naștere al statului român modern.
Dincolo de fapta concretă a alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova și Țara Românească, oglinda ne obligă să privim o ispravă istorică fără precedent. A fost un moment vizionar de referință, în care liderii și-au dat seama că orgoliile individuale sunt dușmanii cei mai de temut și le-au înfrânt. În care și-au dat seama – poate pentru prima dată – că nimeni nu ne va ajuta dacă nu suntem determinați să ne ajutăm noi înșine. În care și-au dat seama că nu e vorba de Cuza, în sine, ci de o șansă pe care nu aveau voie să o irosească.
Un gest de maturitate incredibil, care a îmbrăcat România în hainele spațiului de civilizație european, cu realități statale noi, cu instituții noi, cu legislație nouă. Un moment în care au dispărut granițele dintre elite politice și oameni simpli, dintre cărturari și mai puțin instruiți, așezând drumul perioadei de maximă dezvoltare a României moderne.
În numele acelei viziuni, în numele acelei clipe de înțelepciune națională, suntem obligați să ne provocăm în fiecare zi destinul, înconjurați de aceleași valori. Ar fi o minimă dovadă de prețuire pentru ce-au făcut și ne-au lăsat moștenire oameni mai inspirați și mai curajoși decât noi.
